Unde se duc animalele?

[Mihaela]

De multe ori mi-am spus ca numai omul poate avea viata dupa moarte..insa mi-am pus intrebarea:"animalele unde merg?".E adevarat ca nu au ratiune..nu pot fi judecate ,,dar suflet au....
Sora mea iubeste animalele.A pierdut un papagal acum ceva vreme... si numai faptul ca i-am zis ca o sa fie cu ea in rai a oprit -o din plans....(si ce plans...!!!.).De ce exista un atasament mai mare fata de animalutze uneori decat de oameni?
E adevarat ca in ultimii ani din ce in ce mai multe familii au un animal de companie si mai putini copii... Tot mai putini se gandesc la adoptia unui copil ...Exista oare cu adevarat atasament mai mare de animale decat de oameni uneori? De ce?

[Liviu Craciun]

Si animalele au suflet, dar un suflet mult mai simplu, mai rudimentar decat cel uman. Din cate stiu eu, la animale nu se poate pune problema manturirii, ele nu au suflet nemuritor, asa cum are omul. Dumnezeu a lasat animalele pe Pamant, pe de o parte pentru a pastra echilibrul naturii, si pe de alta parte pentru a-i fi de folos omului. De la bun inceput, Dumnezeu l-a pus pe om stapan peste animale. In vremurile noastre insa, perceptia omului in ce priveste animalele a fost pervertita. Din cauza comportamentului gresit al omului fata de animale, si fatza de natura in general, relatia dintre om si animal tinde sa se transforme: ori devine exacerbata ideea ca omul este stapanul animalelor si atunci se trece la uciderea in nestire a acestora, ori, dimpotriva, omul se transforma din stapan al animalelor in sluga acestora, cum fac aceia care in loc sa creasca copii, prefera sa creasca caini.
Cat despre surioara ta, care si-a pierdut papagalul preferat, o sa-i spui mai tarziu, cand o sa mai creasca, sa se straduiasca sa ajunga ea insasi in Rai. Daca ea ajunge, va fi cu ea si papagalul preferat. Chiar presupunand ca sufletul papagalului nu e nemuritor, n-o va lasa Dumnezeu fara papagalul ei, altfel fericirea nu i-ar fi deplina. Daca presupunem prin absurd ca papagalul ar putea ajunge inaintea ei in Rai, ar fi doar pentru ca si ea urmeaza sa vina acolo. Altfel, papagalul singur n-ar avea nici un rost, fara stapana lui de pe Pamant. Poate nu tuturor le plac papagalii…

[Mihaela]

si de ce ar ajunge numai papagalul ei in rai..ce ne facem cu ceilalti 1000. de papagali pierduti si regretati..(sau cati sunt)? Stim ca nu numai papagalii pierduti sunt compatimiti...ci si pisicute,.caini ,mai stiu eu ce.....Sfintii ne spun ceva despre acest aspect al animalelor?exista un raspuns clar ?

[Vlahia]

Pentru că animalele, tocmai din cauză că nu au raţiune, şi-au păstrat intactă inocenţa, în urma Căderii, pe care omul nu o mai are la modul desăvârşit. Cred că această inocenţă perfectă e lucrul care ne înduioşează cel mai mult şi ne declanşează un ataşament simplu, fără efort, faţă de ele.

Ştiu că întâlnisem undeva nişte comentarii din Sfinţii Părinţi referitor la existenţa sufletului la animale. Dacă îl găsesc, ţi-l dau cu plăcere. Doamne-ajută.

[Vlahia]

Uite, Mihaela, am găsit textul respectiv:

Au animalele suflet?
Cornel Dragoş

"Dacă spun că există alte făpturi ale lui Dumnezeu, unele sunt mai puţin minunate decât sufletul, iar altele la fel ca sufletul. Sufletul unui animal, spre exemplu, este mai puţin minunat decât al omului, iar acela al unui înger este la fel de minunat; dar nimic nu este mai bun decât sufletul. Şi dacă într-un anumit moment, nici unul dintre acestea nu este mai bun, acest lucru este urmarea păcatului săvârşit de suflet şi nu ţine de natura sa. Totuşi păcatul nu-l scade pe om atât de mult încât sufletul unui animal să fie preferat acestuia sau chiar asemuit cu acesta".

Cuvintele surprinzătoare ale Fericitului Augustin evidenţiază măreţia sufletului uman în raport cu cel al necuvântătoarelor. Dar ce fel de suflet au animalele? Răspuns nuanţat: de la Sfinţii Părinţi citire.

În celebrul Hexaimeron, Marele Vasile al Cezareei nota că pământul nu a scos la iveală sufletele dobitoacelor ascunse în el, ci acestea au fost chemate la existenţă în momentul în care a poruncit Dumnezeu, Cel care "ţine în mâna Lui viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri" (Iov 12, 10).

Nuanţări interesante întâlnim în lucrările Părinţilor filocalici. Sfântul Antonie cel Mare confirmă existenţa sufletului la animale: "Fiindcă anumiţi oameni lipsiţi de cucernicie îndrăznesc să spună că plantele şi legumele au suflet, voi scrie pe scurt despre aceasta pentru călăuzirea celui simplu. Plantele au o viaţă naturală, dar nu au suflet. Omul este numit animal raţional pentru că are raţiune şi poate să dobândească cunoştinţe. Celelalte animale şi păsări pot produce sunete fiindcă au răsuflare şi suflet. Toate lucrurile care sunt supuse creşterii şi descreşterii sunt vii; dar faptul că trăiesc şi cresc nu înseamnă neapărat că toate au suflete" (Filocalia Vol. I, pag. 61).

În viziunea "Patriarhului călugărilor singuratici", există patru categorii de vietăţi:
- primele, fiinţele îngereşti, înzestrate cu suflet şi nemuritoare;
- a doua categorie sunt cele cu raţiune, suflet şi răsuflare - oamenii;
- din cea de-a treia fac parte animalele, care au răsuflare şi suflet;
- a patra categorie cuprinde plantele care au numai viaţă, lipsite de suflet, răsuflare, raţiune sau nemurire.

Pe de altă parte, aceste patru atribute presupun ideea de posesie a vieţii.
Şi Mărturisitorul de vârf al secolului VII, Sfântul Maxim, diferenţia în volumul II al Filocaliei puterile de care se împărtăşesc plantele, animalele şi fiinţele umane:

"Sufletul are trei puteri: prima este puterea prin care se hrăneşte şi creşte; a doua, aceea a imaginaţiei şi a instinctelor; a treia, a inteligenţei şi a raţiunii. Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri, animalele de primele două, iar oamenii de toate trei" (Filocalia, Vol. II, pag. 88).

Într-o perspectivă psiho-teologică se situează cele şapte niveluri ale sufletului, parafrazate din lucrarea augustiniană "Măreţia sufletului tău":
- La nivelul primar (întâlnit la om, animale şi plante), sufletul, puterea de viaţă a trupului care îl ţine în unitate şi armonie, susţine hrănirea, creşterea şi reproducerea.
- La nivelul al doilea (regăsit la om şi animale), sufletul caută orice se potriveşte cu firea trupului, are memorie, amintindu-şi de cele trăite prin simţuri şi ceea ce a învăţat prin obişnuinţă.
- La nivelul superior, sufletul învaţă şi îşi aminteşte prin observaţie (limbă, citire, scriere etc.) şi nu numai prin obişnuinţă. Este nivelul raţiunii şi al gândirii logice, al muzicii, poeziei şi elocinţei, caracteristic oamenilor. Nivelurile IV-VII corespund treptelor urcuşului duhovnicesc specific uman: purificare, iluminare, îndumnezeire.

Şi dacă raţiunea este facultatea logică a omului, prin care observarea şi analizarea datelor conduc la concluzii raţionale, animalelor nu li s-a dat această capacitate, fiindcă ele nu au voinţă liberă. În schimb, ele posedă înalte reacţii instinctuale.

Creatorul le-a învăţat pe animale anumite lucruri pe care oamenii de abia şi le însuşesc într-o viaţă. El a compensat lipsa de raţiune la animale înzestrându-le cu simţuri superioare.

În acelaşi ton, glasul aniversatului zilei de 30 martie, Sfântul Ioan Scărarul: "Nimic nu este fără ordine şi scop în împărăţia animalelor, fiecare poartă înţelepciunea Ziditorului şi Îl mărturiseşte. Dumnezeu a dăruit omului şi animalelor multe însuşiri fireşti, cum ar fi mila, iubirea, sensibilitatea. Căci până şi dobitoacele necuvântătoare se tânguiesc când pierd pe vreunul de-al lor."

Fără insinuări zoolatre - putem compara dragostea şi recunoştinţa unui câine faţă de stăpânul său cu nerecunoştinţa pe care unii oameni o arată Creatorului lor? Celor dintre noi care se conduc instinctual după legea lui Plant "Homo homini lupus", le adresăm spre meditaţie cuvântul neobositului analist Vasile cel Sfânt: "Nu vă temeţi mai mult de fiarele sălbatice decât de propria voastră lipsă de credinţă".

--------
Sper să îţi fie de folos, dragă Mihaela.
Personal, eu cred că atunci când iubim şi animalele, iubim încă o părticică minunată din Zidirea lui Dumnezeu. Doamne-ajută.

[Mihaela]

"Nu vă temeţi mai mult de fiarele sălbatice decât de propria voastră lipsă de credinţă" .... Mi se pare coplesitoare afirmatia ... punandu-ma in fata situatiei de a fi omorata de o fiara (asta denota slabiciunea mea si frica...indiferent daca sunt constienta ca nu trebuie sa -mi fie frica de nimic)


"Nimic nu este fără ordine şi scop în împărăţia animalelor, fiecare poartă înţelepciunea Ziditorului şi Îl mărturiseşte.Deci exista o lume a tuturor animalelor de la inceputuri si pana la sfarsitul lumii?

[Monoranu Niccolae]

o parte...la noi in farfurie....

p.s. tu mi-ai cerut sa raspund :D

[Vlahia]

Cred că s-a referit la "împărăţie" în sensul de "regn", nu neapărat în sensul unui univers separat al animalelor. Pentru o mică imagine a lumii în care trăiau Adam şi Eva înainte de cădere, e interesant, de exemplu, Sf. Simeon Noul Teolog. E o cărticică pe care n-o am acum la îndemână, din păcate, ca să-ţi pot da titlul exact. Dar Sfântul creionează Raiul un spaţiu minunat, în care toată Zidirea - om, plante, animale - trăiau într-o armonie perfectă.

"Să vă fie teamă de propria lipsă de credinţă" face aluzie la insuficienţa credinţei noastre, apropo de paralela cu loialitatea unui biet câine.

Mihaela a spus :

"Nu vă temeţi mai mult de fiarele sălbatice decât de propria voastră lipsă de credinţă" .... Mi se pare coplesitoare afirmatia ... punandu-ma in fata situatiei de a fi omorata de o fiara (asta denota slabiciunea mea si frica...indiferent daca sunt constienta ca nu trebuie sa -mi fie frica de nimic)


"Nimic nu este fără ordine şi scop în împărăţia animalelor, fiecare poartă înţelepciunea Ziditorului şi Îl mărturiseşte.Deci exista o lume a tuturor animalelor de la inceputuri si pana la sfarsitul lumii?

[Mihaela]

deci dupa moarte pur si simplu dispar si gata?

[Ionescu Laurentiu]

In Hronograful lui Chedrinos se spune ca animalele inainte de caderea in pacat a lui Adam, in Eden, toate vorbeau, insa, dupa aceea, dupa ce a Adam a mancat din pomul "Cunostiintei binelui si raului" nici un animal nu a mai vrut sa vorbeasca. cu el.

Mai mult de atat ele s-au salbaticit impotriva omului (Adam)....nu-l mai recunosteau ca pe un stapan, Adam stand inainte la un loc cu leii si cu tigri si cu alte feline de care astazi omul cu greu se poate apropia....
Iar sarpele care o ispitise pe Eva, dupa cum stiti, avea picioare.
Cu toate acestea sunt cunoscuti multi parintii induhovniciti care s-au imprietenit cu animalele salbatice...
Parintele Arsenie Boca vorbea cu ursii si ii mustra la fel pe cainii manastirii ii mustra cand muscau oamenii care veneau la manastire iar acestia bagau capul in pamant si se culcau la picioarele lui incat nici carne nu mancau in zi de post(cainii).
Redau o marturie in acest sens:
Doua femei au venit la Parintele Arsenie, la Draganescu. Dar, cum au aparut le-a si intrebat Parintele: „Ce aveti in bagaje?” si a si bagat mana in traista lor. A scos o ruda de salam si le-a mustrat ca in Saptamana Mare ele mancau salam. A aruncat salamul la cei doi caini ai parintelui Bunescu, dar nici cainii nu au mancat. Maraiau si se uitau la Parintele Arsenie. (Paraschiva Ciucea)


Când Părintele lucra la chilia din munte, avea 12 oameni care îl ajutau. Unul din ei mi-a spus că odată, când urcau pe potecă, un urs le-a apărut în faţă, chiar pe potecă. N-au mai îndrăznit nici să urce, nici să coboare, deşi avea şi securi la ei, şi l-au aşteptat pe părintele Arsenie, care rămăsese puţin în urmă. Când a ajuns, Părintele Arsenie le-a zis: „Ce faceţi măi, fricoşilor?”, apoi s-a dus la urs cu mâinile goale, şi spre uimirea lor, l-a luat de o ureche şi i-a zis: „Du-te mă pe aici la vale. Tu nu vezi că la ăştia le e frică de tine?”. Şi ursul a plecat la vale! ( Biliboacă Matei)

Parintele Paisie Agioritul este un alt exemplu care vorbea cu animalele. Odata aratand catre o pisica a zis (citez din memorie): "Vezi aceasta pisica?... ea nu are nici rai nici iad asadar trebuie sa o compatimim!"
Iar un om caruia ii placea vanatoarea l-a intrebat pe Parintele Paisie Aghioritul daca este bine sa vanezi iar Parintele i-a spus ceva de genul: "Sa faci in functie cu sensibilitatea pe care vrei sa o dobandesti" cu alte cuvinte nu poti fi vanator si sa ai aceeasi sensibilitate pe care o are cel care nu vaneaza.

Altadata a venit la Parintele Paisie un om care se indoia de existenta lui Dumnezeu, iar Parintele i-a spus:

"Tu te indoiesti de existenta lui Dumnezeu. Ia sa intrebam pe aceasta soparla:Ia spune-mi, exista Dumnezeu?" Si, o! minune, soparla a raspuns afirmativ, clatinand din cap, dupa care a plecat in coltul chiliei. Prin aceastat Staretul a vrut sa ma intareasca in credinta. Aceasta intamplare arata ca Parintele Paisie nu vorbea numai cu oamenii, ci si cu animalele. Atat de mari erau harismele pe care i le daruise Dumnezeu!