MARTURISIREA PACATELOR PROPRII

[Elena-Ioana Barbu]

"Putem marturisi pacatele noastre altcuiva, in afara parintelui duhovnic?
"Nimanui, daca nu este nevoie, sa nu-i marturisesti faptele ascunse si pacatele pe care le-ai facut. Prin marturisirea faptelor ascunse, ii pierzi pe aceia care te asculta si respectul necesar pentru savarsirea binelui.” (1000 de intrebari si raspunsuri despre viata duhovniceasca, p. 85)

[Liviu Craciun]

Depinde, de la caz la caz. Trebuie si aici un anume discernamant, de a alege cui poti spune si cui nu. Unii dintre cei ce asculta inteleg situatia, altii nu. Iar, uneori, chiar dintre cei care, sa zicem ca inteleg si interpreteaza corect cele auzite, nu pot duce greutatea acestora, chiar daca faptele savarsite nu au nici o legatura cu persoana lor. De aceea, cred eu ca e bine ca, in principal, sa marturisim toate acestea duhovnicului, ca pe el il usureaza Dumnezeu de cele cate le aude la spovedanie. O persoana care nu are o relatie prea stransa (sau nu are deloc) relatie cu Dumnezeu, ar fi efectiv strivita de impactul unor anume mari pacate pe care, eventual le-ar auzi spuse de cineva. Deci nu cred ca se pune problema doar de respect, pentru ca, atunci cand sunt hotarat sa marturisesc tot, inseamna ca ma smeresc, si, considerandu-ma pe mine, cel mai de pe urma dintre oameni, nu ma astept sa fiu respectat.
Ca o paranteza, as spune aici de o intamplare de destul de multi ani, cand, intr-o discutie cu un preot catolic (poate fi la fel de bine valabil si pentru preotii ortodocsi), acesta a declarat ca o persoana din localitatea unde slujea (nu a mentionat cine), a spus la spovedanie cum a violat un copil de 6 (sase) ani. Cu toate ca nu a mentionat numele persoanei respective, eu nu am uitat confesiunea acestuia si probabil ca nici n-o s-o uit toata viata. Ori de cate ori trec prin localitatea aceea si intalnesc un barbat oarecare, ma intreb, nu cumva este acesta...? Iata un exemplu, de data aceasta de preot catolic, care n-a mai putut duce greutatea celor auzite la spovedanie si a simtit nevoia sa spuna cuiva, chiar fara sa divulge numele persoanei care se spovedise. El s-a usurat, poate, putin, dar i-a incarcat cu greutatea celor marturisite pe cei care au ascultat. In mod normal trebuia sa discute doar cu Dumnezeu despre greutatea pacatelor pe care le marturisesc oamenii, si sa astepte usurare doar de la Acesta. Aceeasi greseala o fac si unii preoti ortodocsi care spun la predica despre anumite pacate pe care le-au marturisit unii la spovedanie, chiar fara sa mentioneze numele persoanei respective. S-a vazut ca, si fara sa stii cine anume a marturisit un anume pacat, simpla mentionare in public a faptului ca a marturisit cineva aceasta, ii incarca pe ascultatori cu greutati sufletesti care n-ar trebui sa le fie incredintate lor. Aceia dintre preoti care nu pot suporta greutatea pacatelor pe care le marturisesc oamenii la spovedanie si simt nevoia sa le spuna si altora, arata ca nu au o suficient de stransa legatura cu Dumnezeu, cel pe care il propovaduiesc. In acest caz, se poate pune intrebarea: nu cumva si-au gresit vocatia...?